Eu mă gândeam că doar ştiu cine eşti… Dar nu ştiam că în tine voi găsi lumină, nu ştiam că există o lume aşa. Nu ştiam că pot fi atât de fericită. Şi viaţa trecea aşa, goală, fără emoţie, fără să plutească ceva în aer, ceva care să-mi îmbrăţişeze sufletul. Dar când ai apărut tu lumea m-a ridicat spre soare.
-august. frumos.
Vreau să nu fiu de cealaltă parte a baricadei. E greu doar să duc în spate gândul că aş putea să fiu eu cea care e pe locul ăla pe care atâta îl urăsc. Şi-ncerc să tot găsesc motive, scuze, rezolvări şi soluţii… şi nimic. Şi tot eu am să apar ca personajul negativ al poveştii. Premiul Nobel pentru Indiferenţă. Uhuu! Dar ştii că nu-i aşa. Nu-i aşa deloc şi asta mă omoară. Şi tu ai să rămâi aici cu gândul ăsta, eu n-aş fi aici să îţi explic.
Apoi cum pot eu să te las singur? Şi ce fac cu promisiunea aia? Ce voi face eu fără tine acolo?
Poate că sunt păpuşă de porţelan,
rece, infimă.
Sau un biet băieţaş, un golan,
ce iubirea îşi strigă.
Cine ştie? Nici eu. Nici tu.
De fiecare dată când revin pe blog după o perioadă mai lungă de nescris, îmi caut câte o scuză… De data asta nu mai merge. Pur şi simplu nu am mai scris, nu am mai vrut, din orgoliu prostesc şi tâmpit, dintr-o idee aberantă de-a mea. Observ, contrar aşteptărilor mele, că încă mai sunteţi câţiva care intraţi pe aici, şi culmea, m-am găsit astăzi în două liste de linkuri ale unor bloguri de persoane dragi mie. Ce să zic, mulţumesc, dar nu cred că mai merită blogul ăsta, sau ce o fi el… S-ar putea să încep iar să postez, că totuşi, m-ajută. Habar nu am. Mi-e dor.
A! Am pagină de Facebook: facebook.com/sufletpierdut
